duminică, 29 mai 2016

CONTEMPORARY HORIZONS: ANDRÉIA FRANCO (BRAZIL)


Perdi, mas não foi fracasso!

  Venho hoje neste singelo blog tratar de um tema que faz o indivíduo se sentir frustrado, culpado e incapaz: a sensação de fracasso.
  Um dos problemas do ser humano é querer assumir as rédeas da vida alheia, sem ao menos permiti-lo escolher o que ele de fato quer para sua vida e seu futuro. Está mais que provado que limites devem ser impostos em se tratando de relações, pois projetamos no outro o que nunca fomos ou conseguimos alcançar.
  Desse modo, sufocamos o outro com uma série de cobranças, expectativas, acusações, uma pressão psicológica que o sufoca e oprime, já que caso ele sinta que não atendeu tais expectativas, ele se martiriza e sente que o fracasso bateu à porta. Sim, o fracasso bateu à porta, trazendo consigo uma série de sentimentos ruins, como o de incapacidade, frustração, de perda, etc., de fato, um verdadeiro turbilhão de emoções que mais deixam um sujeito doente que ajudam alguma coisa.
  Não é à toa que uma das doenças mais comuns do mundo moderno seja a depressão, pois as pessoas ao não conseguirem alcançar as expectativas projetadas pelo outro se deprimem e se autoflagelam, dando margem a uma série de pensamentos e sentimentos ruins que, aos poucos, vai matando sua autoestima, seu sorriso, sua esperança, enfim, tudo que alimenta sua alma e lhe dá vida e estímulo para viver. Para afirmar isso, cito a seguinte frase: “quando a alma sofre o corpo padece”.
  Nossa vida psíquica influencia na saúde de nosso corpo, uma mente doente fragiliza nosso corpo a ponto de torna-lo também doente. Isso significa, indiretamente, que ao projetarmos tantas expectativas no outro estamos contribuindo para a formação de uma geração psicologicamente doente. Sim, foi isso mesmo que eu disse, nosso corpo começa a assimilar tais discursos a ponto de acreditar que, de fato, não é capaz, que não passa de um indivíduo frustrado, que nada vai dar certo e que seus objetivos nunca serão alcançados.
  Costumo dizer que a mente humana é uma caixinha que guarda coisas boas e ruins, quando ela tem mais coisas ruins o corpo começa a adoecer, a ponto muitas vezes de não querer mais viver. Daí o seu excesso de projeção virou frustração, pois você projetou tantas  coisas fabulosas no outro a ponto de deixa-lo doente. Escrevo esse texto hoje como um alerta, para dizer que as palavras tem poder, seja para o bem ou para o mal, incorporamos e assimilamos a energia alheia. Falo isso em razão do caos que vem se tornando o mundo onde as pessoas sofrem pelos mais diferentes motivos, seja por falta de dinheiro, de emprego, pressão no trabalho, estresse, desilusão amorosa, etc.
  Não se autoflagele, seja seu próprio Deus, o único capaz e suficiente de mudar sua própria vida, vá ver o pôr do sol no entardecer, dê mais importância a relações reais, faça passeios, viagens, comece a colorir sua vida para que seus problemas possam ser superados.
  Não se culpe pelo que não aconteceu, é preciso aprender a perder e a ganhar, as coisas acontecem ou deixam de acontecer por um motivo, e esse motivo se chama destino.

Am pierdut, dar n-a fost un eşec!

  Am venit astăzi aici, pe acest simplu blog, ca sa tratez o temă care-l face pe individ să se simtă frustrat, vinovat şi incapabil: senzaţia eşecului.
  Una dintre probleme omului este dorinţa asumării vieţii altora, fără ca măcar să i se permită să aleagă ceea ce el de fapt doreşte pentru viaţa şi viitorul lui. Este mai mult decât dovedit că limitele ar trebui să fie impuse în cazul relațiilor, fiindcă proiectăm în celălalt ceea ce n-am fost niciodată ori nu reuşim să realizăm.
  Astfel îl sufocăm pe celălalt cu o serie de taxări, așteptări, acuzații, o presiune psihologică care îl sufocă şi-l oprimă, dacă el deja consideră că nu a îndeplinit aceste așteptări, se martirizează şi simte ca eşecul a bătut la uşa sa. Da, eșecul a bătut la ușă, aducând cu sine o serie de sentimente negative, precum cel al incapacităţii, al frustrării, al pierderii etc., de fapt un veritabil vârtej de emoții, care mai mult lasă pe cineva în suferinţă decât îl ajută cu ceva.
  Nu e de mirare că una dintre cele mai comune boli ale lumii moderne este depresia, deoarece oamenii care nu sunt în măsură să răspundă așteptărilor proiectate de celălalt se descurajează şi se autoflagelează, dând naștere la o serie de gânduri și sentimente negative, care, treptat, vor ucide stima de sine, zâmbetul său, speranța sa, tot ceea ce hrănește sufletul și îi dă viață și încurajare pentru a trăi. Pentru a sublinia acest lucru, citez următoarea frază: "Când sufletul suferă, şi trupul suferă."
  Viața noastră mentală influențează sănătatea corpului nostru, o minte bolnavă slăbește trupul nostru suficient să-l facă prea bolnav. Aceasta înseamnă că, în mod indirect, că proiectând atât de multe așteptări în celălalt contribuim la formarea unei generații psihologic bolnave. Da, exact cum am spus, corpul nostru începe sa asimileze aceste discursuri pentru a ajunge să creadem că, de fapt, nu suntem capabili, că suntem doar nişte frustraţi, că nimic nu va funcționa și că niciodată nu ne vom atinge obiectivele.
  Eu spun adesea că mintea umană este o cutie care păstrează lucruri bune și rele, iar atunci când ea are mai multe lucruri rele trupul devine bolnav, până a ajunge să nu mai vrea să trăiască. De aici excesul de frustrare, deoarece ați proiectat atât de multe lucruri fabuloase în celălalt, încât i-aţi făcut rău. Scriu acest text astăzi ca un avertisment, pentru a spune că cuvintele au putere, fie în bine sau în rău, incorporăm și asimilăm energia altor oameni. Spun acest lucru din cauza haosului care a devenit lumea în care oamenii suferă din cele mai diferite motive, fie din lipsă de bani, de loc de muncă, din cauza presiunii de la locul de muncă, a stresului, a durerilor etc.
  Să nu te autoflagelezi, să fii propriul tău dumnezeu, singurul capabil și suficient pentru a-ţi schimba viața, să te duci să vezi apusul soarelui seara, dă mai multă importanță relațiilor reale, plimbă-te, fă călătorii, începi să-ţi colorezi viața pentru ca problemele tale să poată fi depășite.
  Să nu te autoflagelezi, să fii propriul tău dumnezeu, singurul capabil și suficient pentru a-ţi schimba viața, să te duci să vezi apusul soarelui seara, dă mai multă importanță relațiilor reale, plimbă-te, fă călătorii, începi să-ţi colorezi viața pentru ca problemele tale să poată fi depășite.
  Nu te condamna pentru ceea ce nu s-a întâmplat, trebuie să învățăm să pierdem și să câștigăm, lucrurile se întâmplă sau nu se întâmplă pentru un motiv, iar acest motiv este numit destin.

Cultural profile

Andréia Franco (born 1984) is a poet and writer from Brazil. She has a BA and MA in Portuguese literature from the University of Mato Grosso (UNEMAT), as a disciple of the professor and poet Dante Gatto. Published books: “Anjo hibrido. Hybrid Angel” (2013). Andréia Franco has been a honorary contributor of “Contemporary Literary Horizon” since 2012.

Profil cultural

Andréia Franco (născută 1984) este o poetă şi prozatoare din Brazilia. Este licenţiată şi master în literatura portugheză a Universităţii de Stat din Matto Grosso (UNEMAT), ca discipolă a profesorului şi poetului Dante Gatto. Cărţi publicate: “Anjo hibrido. Înger hibrid” (2013). Andréia Franco este colaboratoare onorifică a revistei “Orizont literar contemporan” din anul 2012.

Traducere şi prezentare de Daniel Dragomirescu

marți, 24 mai 2016

ORIZZONTI DI OGGI: IL POETA LEONARDO (ITALIA-ROMÂNIA)


Peregrinazioni

           Motto: "Tutto è polvere... Così è il mondo, 
           e come il mondo noi siamo" (M. Eminescu)

Sotto sanguinosi orizzonti
aggrappati ai sogni.
Mendicanti, a volte,
che bussano a sbarrate
porte.
Come uccelli
dalle ali spezzate
in volo.
Disertati i nostri nidi
ora siamo
dilaniati di nostalgia.
Strade ignote, lentamente,
ci separano dalla nostra vita.
Controllati dal caos
in un sogno già diviso.
In un mondo dove
ogni vita è vana.
Vaghiamo lungo cammini
consumati dalla noia.
Gridando, con l'anima
ormai svuotata.
Alla stellata notte
scriviamo in versi.
La luna è una divina amica,
incanta nell'attesa
anche l'anima meschina.
Un pianto indicibile
lentamente ci solleva
verso nuovi orizzonti
in un sogno ormai consunto.
Tutto è fango, e vano,
sul nostro cammino.
Fango che tuttavia amiamo
per un senso di profano.
Donaci Signore il senso
che ci hai destinato.
Lasciamo questa folla
dalla polvere ferita.
Foglia appassita
dei nostri pensieri vivi.
Risciaquiamo
i nostri sguardi
con l'acqua dei nostri
deserti sogni.
E' un grido ogni sguardo
gettato nel profano,
in carnale attesa
anche un intero anno.
Putrido orizzonte
che osserviamo, e malediamo.
E nel cuore della vita
il nostro passo
prende il volo.
Inascoltati, spietati
furono gli amici.
L'attimo consumiamo
senza alcuno scopo.
Tutto è inganno
nel vivo sogno.
Itinerari di nostalgia
in un senso
vuoto.

Roma, 2016


Rătăciri

          Motto: “Toate-s praf... Lumea-i cum este
          şi ca dânsa suntem noi” (M. Eminescu)

Sub zări însângerate
agăţaţi de vise
Mai cerşim uneori
bătând la porţi străine
interzise
Ca nişte păsări cu
aripile rănite-n zbor.
Ne-am părăsit cuiburile
azi muşcaţi de dor
Drumuri insolite ne
despică-ncet
Controlaţi de haos
într-un vis discret
Într-o lume-n care
viaţa nu are rost
Rătăcim pe drumuri
zdrenţuiţi anost
Şi urlăm cu sufletele
pustii
Noaptea înstelată
scriind poezii
Luna-i prietenă divină
Fermecând fiinţa chiar
prin aşteptarea meschină
Un plâns inefabil
ne înalţă-ncet
Spre alte orizonturi
într-un vis desuet
Totul e mocirlă
drumurile-n van
Mai iubim mocirla
pe un sens profan
Dă-ne Doamne sensul
ce ni l-ai hărăzit
Să evadăm din gloata
prafului rănit
Frunză veştejită a
gândurilor vii
Ne clătim privirile
prin apele visurilor
pustii
Urlet e privirea
azvârlită-n profan
Mai zdrobim din
carne aşteptând
încă un an
Putrezită-i zarea
ce o privim invectiv
Şi în inima vieţii
creşte o aripă-n
picior
Neînţelesuri crude
prietene ne-au fost
Ne cheltuie clipa
făr’ de nici un rost
Totul e amăgire
chiar în visul viu
Drumeţii de doruri
într-un sens
pustiu

Roma, 2016

Profilo culturale

     Leonard Ciureanu (nato nel 1962, a Vaslui, Romania) é un poeta rumeno che vive in Roma. Membro della Unione delli Scrittori di Romania (USR). Libri pubblicati: La marginea noptii / Al estremità della notte (2000), Grădinile sufletului auster/ Li giardini del anima austero (2005), Rana absenţei  / La ferrita della assenza  (2005), Vasul de santal / Il vaso di sandalo (2006), Cenuşa iubirii / Li ceneri del’amore (2007) etc. Leonardo é collaboratore onorario della rivista interculturale “Orizzonte Letterario Contemporáneo” dal 2008.

Profil cultural

     Leonard Ciureanu (născut în 1962, la Vaslui, România) este un poet român care trăieşte la Roma. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Cărţi publicate: La marginea noptii (2000), Grădinile sufletului auster (2005), Rana absenţei (2005), Vasul de santal  (2006), Cenuşa iubirii  (2007) etc. Leonard Ciureanu este colaborator onorific al revistei “Orizont literar contemporan” din anul 2008.

Traducere în italiană de Marianna Piani (Italia)

duminică, 22 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: MONICA MANOLACHI (ROMÂNIA)


Amintiri din Franţa (1)

Stingi veioza. E aproape miezul nopții. În timp ce îți asculți respirația, auzi cum din când în când huruie mașinile pe șosea. Luminile de afară bat în fereastră și în perdele. Se formează jocuri de fascicole pe tavan, ca niște evantaie în mișcare. E relaxant să te joci cu evantaie imateriale înainte să adormi. În întuneric, aproape de fereastră, se găsește biroul, umbra lui, același birou la care scriai și în clasa întâi. Nu știu cum a ajuns în casă acel birou. Am înaintat în vârstă odată cu biroul. Câte n-am scris la biroul acesta! Mâine dimineață îi voi spune la revedere, mă voi duce în alt oraș de pe continent, unde nu voi avea un birou. Sau poate va fi unul mic, un birou corespondent, o măsuță corespondentă.
Ce îmi amintesc despre Franța? Cum arată evantaiul meu francez? Prima oară am fost acolo în vara anului 2000. Comunitatea Taizé organiza acele tabere multietnice, unde te puteai împrieteni cu cei de seama ta, fie că erau din țara ta și călătoreați împreună, fie erau veniți din alte țări. Vorbeam toate limbile pe care le învățasem fiecare la școală. Era un zumzet cum trebuie să fi fost în Turnul Babel. În orice caz, am simțit bucuria ieșirii din țară, trecerea în altă parte pe glob. Trecuseră mai bine de zece ani de la Revoluție ori, dacă nu este clar despre care Revoluție este vorba, atunci trecuseră zece ani de la schimbarea de regim (și chiar de sistem) politic sau, mai precis, de la căderea comunismului sau a Zidului Berlinului.
Ascult cum vocea mea, înregistrată pe reportefon, trădează amintiri greșite, o ascult cum ezită, pentru că nu își aduce aminte precis din prima și încurcă itinerariile. Mă uit pe fotografiile Kodak din mintea mea și nu mai știu în ce oraș eram. Scriu ca să ordonez puțin ce mi s-a întâmplat. Acum pot spune clar: în iarna de dinainte de vara aceea fusesem la Varșovia, iar în iarna de după la Barcelona. În vara lui 2000, în drum spre localitatea Taizé, situată în apropiere de Dijon, mai trecusem prin Viena. Înainte de a o lua spre sud, cred că am intrat mai întâi în Strasbourg. Era vară și canalele din oraș erau ornamentate cu multe flori, de toate culorile. Pe urmă, în drum spre sudul Franței, de o parte și de alta, vedeai câmpii întinse de cereale, viță-de-vie, livezi, dar și norii, atât de jos, încât îți venea să întinzi mâna ca să-i atingi. Pe atunci, încă nu erau atât de multe mori de vânt.
Localitatea Taizé din Burgundia, aproape de orașul Mâcon, a fost primul loc din Europa de Vest unde am și rămas câteva zile. Pentru cine nu a fost acolo, comunitatea oferea condiții dintre cele mai simple: camere cu 6 până la 20 de paturi etajate, în barăci grupate într-o parte a așezământului, cu băi comune, pe care nemții de seama mea le spălau ritualic, de mai multe ori pe zi. Multă lume venea cu cortul, mai ales vesticii, iar alții stăteau la familii care locuiau prin satele din jur. De mâncat mâncam în curtea interioară. Cele trei mese însemnau o alimentație frugală, dar ne era de ajuns. Îmi amintesc coada la ceai: unul în spatele celuilalt pentru o cană de lichid fierbinte și dulce. Se răspândise zvonul că ceaiul conținea bromură, ca să nu ne răzvrătim sau ceva de genul. Nu știu cine o scornise. Era doar un zvon. (...)

Recuerdos de Francia (1)

Apagas la lámpara. Es casi medianoche. Mientras estás escuchando tu respiración, oyes de vez en cuando el ruido de los coches en la carretera. El brillo de las luces exteriores se ve en las ventanas y en las cortinas. Juegos de luces aparecen en el techo, como unos ventiladores móviles. Es relajante jugar con estos ventiladores inmateriales antes de dormirse. En la oscuridad, cerca de la ventana, se encuentra la mesa del escritorio y su sombra, el mismo escritorio donde te sentabas para escribir en el primer grado. No sé cómo ha llegado este escritorio a la casa. ¡Cuánto escribí sentada en este escritorio! Por la mañana  me despediré de él, iré a otra ciudad en el continente, donde no tendré un escritorio. O tal vez será uno pequeño, un escritorio correspondiente, una mesita correspondiente.
¿Qué es lo que recuerdo de Francia? ¿Cómo es mi abanico francés? Estuve por primera vez allí en el verano del 2000. La comunidad de Taizé organizaba esos campamentos multiétnicos, donde podías hacer amigos de la gente de tu edad, ya porque eran de tu país y viajaban juntos, o porque venían de otros países. Hablábamos todos los idiomas que nos habían enseñado en la escuela. Había un zumbido como el que  tuvo que haber habido en la Torre de Babel. En cualquier caso, me sentí feliz de haber salido del país, de haber pasado a otra parte del planeta. Habían pasado más de diez años desde la Revolución o, si no está claro de cual revolución se trata, entonces pasaron diez años desde el cambio de régimen (y hasta del sistema) político o, más específicamente, de la caída del comunismo o del Muro de Berlín.
Escucho como mi voz, grabada en el grabador de voces, traiciona recuerdos equivocados, la oigo indecisa, porque no recuerda todo lo sucedido de inmediato y confunde las rutas. Veo las fotos Kodak en mi mente y no logro darme cuenta en qué ciudad me encontraba. Escribo para aclarar un poco lo que me pasó. Ahora puedo afirmar claramente que en el invierno antes de aquel verano había estado en Varsovia y en el invierno siguiente en Barcelona. En el verano del año 2000, cuando me dirigía a la ciudad de Taizé, cerca de Dijon, había pasado por Viena. Antes de caminar hacia el Sur, creo que primero llegué a Estrasburgo. Era verano y los canales del rio de la ciudad estaban llenos de flores de todos los colores. Después, en el camino hacia el sur de Francia, en uno y otro lado, podrías ver las llanuras de cereales, campos de vid, las huertas, pero también las nubes, que estaban tan bajas que te hacían querer levantar la mano para tocarlas. En aquel entonces, aún no había tantos molinos de viento.
La comunidad Taizé de Borgoña, cerca de la ciudad Mâcon, fue el primer lugar de Europa Occidental donde me quedé varios días. Para los que nunca han estado allí, la comunidad ofrecía condiciones de las más sencillas: habitaciones de 6 hasta 20 camas literas, en barracones agrupados en una parte de la comunidad, con baños compartidos, que los alemanes de mi edad lavaban varias veces al día. Mucha gente venía allí con la tienda de campaña, especialmente los occidentales, mientras otros se quedaban en casa de las familias que vivían en los pueblos de alrededor. Comíamos en el patio interior. Las tres comidas del día consistían en una alimentación frugal, pero era suficiente para nosotros. Recuerdo la cola para el té: uno detrás del otro para recibir una taza de líquido caliente y dulce. Circulaba el rumor de que el té contenía bromuro, para que no nos rebeláramos o algo así. No sé quién lo inició. Fue solamente un rumor. (...)

Spanish version by Georgiana Grădinaru

Read the full text in CLH 3 (53) / May - June 2016



marți, 17 mai 2016

UNIVERSAL HORIZONS: VICENTE HUIDOBRO (CHILE)


HORAS

El villorio
Un tren detenido sobre el llano

En cada charco
duermen estrellas sordas
Y el agua tiembla
Cortinaje al viento

La noche cuelga en la arboleda

En el campanario florecido

Una gotera viva
Desangra las estrellas

De cuando en cuando
Las horas maduras

Caen sobre la vida


HOURS

The village
A train stopped on the plain

In each puddle
deaf stars are sleeping
And the water trembles
Windward curtains

Night droops down in the woodlands

In the split bell tower

A live leak
bleeds the stars

From time to time
Ripe hours
fall on life


ORE

Satul
Un tren oprit pe câmp

În fiecare baltă
dorm stele
Iar apa tremură
Perdele în vânt

Se lasă noaptea-n pădurice

În clopotnița înflorită

O crăpătură vie
sângerează de stele

Din când în când
Ore coapte
cad peste viață



          Romanian version by Monica Manolachi
          English version by Nathan Hoks