sâmbătă, 12 august 2017

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN / CONTEMPORARY LITERARY HORIZON 60/2017























EDITORIAL
Daniel Dragomirescu, "Orizont literar contemporan 60”

ORIZONTURI CRITICE. HORIZONS CRITIQUES
Monica Manolachi (Romania), “Instituția nopții înstelate. The institution of the starry night”
Morelle Smith (United Kingdom), „From All the Roads are Open by Annemarie Schwarzenbach. Din Toate drumurile sunt deschise de Annemarie Schwarzenbach”
Raymond Walden (Germany), „Das Bewusstsein denkt und fühlt. Conştiinţa înseamnă gândire și simţire”
Michael Murray (United Kingdom), „Effigies in the Mirror of Time. Efigii în oglinda lui Cronos”

ORIZONTUL PROZEI. L’HORIZON DE LA PROSE
Roxana Doncu (Romania), "Profetul. The Prophet"
Daniel Dragomirescu, „În tabără la Năvodari. In the Camp of Năvodari”
Natalia González Amorín (Uruguay), “Recuerdos de la infancia (I): juegos anti-ecológicos”
Bruno Guillemin (France), “La demi heure d'éternité. The Half Hour of Eternity”

ORIZONTURI POETICE. HORIZONS POÉTIQUES
Peter Thabit Jones (United Kingdom)
Kees van Meel (The Netherlands)
Rob van Uden (The Netherlands)
Mike Foldes (United States)
John Tischer (United States-Mexico)
Michael White (United States)
Paul McDonald (United States)
Ettore Fobo (Italy)
Carlos Barbarito (Argentina)
Gabriel Cisneros Abedrabbo (Ecuador)

INTERVIURI INTERCULTURALE. ENTREVUES INTERCULTURELLES
Niza Todaro – Ada Vega (Uruguay)

EVENIMENTE. ÉVÉNEMENTS
Lansarea Antologiei literare uruguayene la Ambasada României din Montevideo. El lanzamiento de la Antología literaria uruguaya en la Embajada de Rumanía de Montevideo”

MONTEVIDEO, CAPITALA MONDIALĂ A INTERCULTURALISMULUI. MONTEVIDEO, LA CAPITALE MONDIALE DE L’INTERCULTURALISME

OLC 60. HLC 60. MESAJE. MESSAGES DU MONDE ENTIER
Caroline Gill, David Gill (United Kingdom), Peter Thabit Jones (United Kingdom), Morelle Smith (United Kingdom), Byron Beynon (United Kingdom), Neil Leadbeater (United Kingdom), Douglas Lipton (United Kingdom), Anne Stewart (United Kingdom), Alex Kudera (United States), John Tischer (United States – Mexico), Monica Manolachi (România), Elena Ţăpean (România), Marina Centeno (Mexico), Ettore Fobo (Italy) 

TRADUCERI. TRADUCTIONS
Roxana Doncu, Monica Manolachi, Daniel Dragomirescu, Elena Ţăpean, Gabriela Apetrei, Ioana Agafiţei, Iulia Andreea Anghel (Romania), Deborah Jacobs, Christine Hoegen, Tom Stoopaman (The Netherlands), Raymond Walden (Germany) 


CONTEMPORARY LITERARY HORIZON. 
A JOURNAL FOR VALUABLE READERS.
COMING SOON!

luni, 7 august 2017

EL UNIVERSO DE LA INFANCIA. L'UNIVERS DE L'ENFANCE: NATALIA GONZÁLEZ AMORÍN (URUGUAY)


Recuerdos de la infancia: juegos anti-ecológicos

Cuando era niña vivíamos en Caracas en un edificio muy bonito llamado Canaima. Lo mejor de ese edificio es que tenía un patio enorme rodeado de altos muros cubiertos de piedra laja y rejas de color blanco y verde. No tengo buena memoria para los detalles, pero ese patio lo recuerdo bien, ya que fue escenario de muchas horas de juegos y travesuras. Al costado del edificio había un portón por el cual se accedía a la entrada de vehículos, la cual formaba una larga L que desembocaba en un patio rectangular que quedaba a los fondos. A lo largo de ese corredor y en el patio mismo estaban las cocheras para los autos; también había dos bancos de madera y algunos canteros con plantas y flores. En el extremo opuesto del patio había una escalera de hierro que llevaba a un alto terraplén, el cual venía a constituir una especie de segundo patio elevado. No tengo idea de qué función podía llegar a cumplir esa explanada, pero lo cierto es que como espacio alternativo de juegos estaba muy bien. El terraplén se extendía hasta el frente formando una especie de balconada que daba a la calle y había allí también un pequeño jardín.

Lo segundo mejor de ese edificio es que había muchos niños con quien jugar. Los había de diversas edades, desde los muy pequeños hasta los pre-adolescentes. Tenía muchos amigos allí y pasábamos largas horas en ese patio resguardados de los peligros del mundo exterior por los altos muros y las rejas, a salvo para recrear todas nuestras fantasías.

En algunas ocasiones fui protagonista de algunas travesuras, si bien por lo general era una niña buena. O al menos eso creo. En una oportunidad jugábamos con un amigo a hacer una “ensalada”, para lo cual destruimos totalmente una planta de los canteros. Nadie nos vio, ya que estábamos en un extremo alejado del patio. Recuerdo que tiempo después me asaltó el sentimiento de culpa y le confesé a mi madre lo que habíamos hecho. Eso, además de que nos habíamos trepado a la parte más alta del muro para poder mirar hacia la calle, lo cual teníamos terminantemente prohibido. Mi madre era muy benévola y le restó toda importancia a mi terrible confesión. Yo me saqué un peso de encima.

Pero no siempre salimos impunes de las travesuras. Una vez, no sé por qué razón, nos ensañamos con un árbol del patio. En realidad era un árbol del edificio de al  lado cuyas ramas pasaban por encima de las rejas y se metían en nuestro patio. Uno de mis amigos y yo decidimos por algún motivo tironear de todas las hojas que llegábamos a alcanzar con las manos. Se ve que hicimos un destrozo importante, porque nos llevamos un buen rezongo. Además, en esta oportunidad la prueba del delito quedó a la vista de todo el mundo, ya que las hojas que arrancamos quedaron desperdigadas por el piso. Recuerdo todavía la vergüenza que sentí cuando me rezongaron y caí en la cuenta de lo ruin y malvado de nuestro accionar para con el pobre árbol que no tenía la culpa de que sus ramas invadieran terreno hostil.

Otro día estábamos jugando en el jardincito que quedaba en el terraplén, lugar perfecto si los hay para las travesuras, ya que quedaba alejado de las miradas de los adultos. Había llamado nuestra atención una planta que tenía unos pequeños frutos de color rojo intenso. Por supuesto no tuvimos mejor idea que arrancar los frutos, y como tenían una forma y un color tan bonitos, se nos dio por partirlos y pasárnoslos por los labios para hacer que nos pintábamos. Ese día descubrimos lo que eran los ajíes picantes. Se podrán imaginar que nunca más los volví a probar, ni siquiera habiendo pasado ya tantos años. ¡Es que el ardor que sentí en la piel aquel día no se me olvida más!


Nuestros queridos colaboradores y amigos de Uruguay, los escritores
Guillermo Lopetegui, Lia Schenck, Niza Todaro, Marta Estigarribia 
con la ocasión del lanzamiento oficial 
de la "Antología literaria uruguaya", col. "Bibliotheca Universalis"
(Embajada de Rumanía, Montevideo, 3 de agosto de 2017)

Amintiri din copilărie: jocuri antiecologice

Când eram copil trăiam în Caracas, într-o clădire foarte frumoasă numită Canaima. Cel mai bun lucru în acea clădire era că avea o curte enormă înconjurată de ziduri înalte cu dale de piatră şi bare de metal de culoare albă şi verde. Nu îmi mai aduc aminte bine amănuntele, dar curtea aceasta mi-o amintesc bine, pentru că a fost scenariul multor jocuri şi pozne. Într-o parte a clădirii era o poartă pe unde intrau maşinile, în forma literei L, care dădea într-o curte dreptunghiulară, situată în dos. De-a lungul acestui coridor şi în curtea propriu-zisă se aflau garajele pentru maşini; existau şi două bănci de lemn, precum şi o grădiniţă cu plante şi flori. În partea opusă curţii exista o scară de fier care ducea către o movilă de pământ, care forma un fel de a doua curte, mai înaltă. N-am idee la ce putea folosi acea esplanadă, dar este cert că drept loc alternativ de joacă folosea de minune. Movila se întindea până în faţă, formând un fel de balcon care dădea înspre stradă şi acolo se afla acea mică grădină.

Al doilea lucru bun al acelei clădiri era că avea mulţi copii cu care să te joci. Erau de diverse vârste, de la cei foarte mici până la preadeolescenţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi petreceam ore în şir în acea curte, feriţi de primejdiile lumii exterioare de zidurile înalte şi de barele de metal.

De mai multe ori am fost protagonista unor boroboaţe, deşi în general eram o fată cuminte. Sau cel puţin aşa cred. Odată am făcut cu un prieten o “salată”, pentru care am distrus în întregime o plantă din grădiniţă. Nu ne-a văzut nimeni, cu toate că eram într-un loc foarte vizibil al curţii. Îmi amintesc că mult timp după aceea m-a urmărit un sentiment de vinovăţie şi i-am mărturisit mamei ce făcusem. Asta în afară de faptul că ne cocoţasem în partea cea mai de sus a zidului ca să ne uităm în stradă, ceea ce ne era cu desăvârşire interzis. Mama s-a arătat foarte binevoitoare şi a trecut cu vederea teribila mea confesiune.

Dar nu am ieşit cu faţa curată din toate poznele. Odată, nu mai ştiu din ce motiv, ne-am pus rău cu un copac din curte. De fapt era un copac al clădirii învecinate, ale cărui ramuri treceau pe deasupra grilajului şi ajungeau în curtea noastră. Unul dintre prietenii mei şi cu mine am decis dintr-un motiv oarecare să-i smulgem toate frunzele pe care i le puteam ajunge cu mâinile. Se vede ca am făcut o stricăciune importantă, fiindcă ne-am ales cu un perdaf pe cinste. În plus, de asta dată dovada delictului putea fi văzută de toată lumea, fiindcă frunzele smulse au rămas împrăştiate pe jos. Îmi aduc încă aminte de ruşinea pe care am simţit-o când am fost muştruluită şi mi-am dat seama de mişelia şi de răul pe care îl făcusem bietului copac, care nu avea nici o vină pentru că ramurile lui invadaseră un teren ostil.

Altă dată ne jucam în grădiniţa de pe movila de pământ, un loc ideal de făcut pozne, fiindcă rămânea ascuns de privirile celor mari. Atenţia noastră fusese atrasă de o plantă cu nişte fructe mici, de un roşu intens. Bineînţeles că n-am găsit o idee mai bună decât să smulgem fructele şi, cum aveau o formă şi o culoare aşa de frumoase, ne-am apucat să le strivim şi să le trecem peste buze, ca să ne rujăm. În ziua aceea am descoperit ce era ardeiul iute. Se înţelege că nu l-am mai încercat niciodată, nici după ce au trecut atâţia ani. Pentru că usturimea pe care am simţit-o pe pielea mea în acea zi nu se mai poate uita!            

  14 de diciembre, 2016.
Montevideo, Uruguay

Perfil cultural

Natalia González Amorín (1976, Montevideo). Escritora y profesora de inglés uruguayana. Tiene el blog cultural “Apuntes de una introvertida”. Sobre su creación, ella declara: “Siempre me ha interesado la literatura, pero sobre todo como ávida lectora desde la infancia. Admiro sobre todo el trabajo de escritores como Julio Cortázar, Felisberto Hernández, Horacio Quiroga y Truman Capote, entre tantos otros.  Siempre me he sentido más atraída hacia la narrativa en prosa, ya sea en el género del cuento o la novela. Siento también mucho interés por la fotografía, ya que a través de ella se puede contar una historia.”

Profil cultural

Natalia González Amorín (1976, Montevideo). Autoare de proză şi profesoară de engleză din Uruguay. Gestionează blogul cultural “Însemnările unei introvertite”. Despre creaţia sa, ea afirmă: “Mereu am fost interesată de literatură, dar mai ales sunt o cititoare avidă încă din copilărie. Admir opera unor scriitori ca Julio Cortázar, Felisberto Hernández, Horacio Quiroga şi Truman Capote, alături de mulţi alţii. Mereu m-am simţit atrasă mai cu seamă de scrierile în proză, fie în genul nuvelei sau al romanului. Mă interesează mult şi arta fotografică, pentru că prin ea se poate relata o istorie.”

Traducere de Daniel Dragomirescu

(A lire plus dans HLC 4 (60)/2017)

HORIZON LITTÉRAIRE CONTEMPORAIN
UNE REVUE POUR LES BONS AUTEURS ET LECTEURS

duminică, 6 august 2017

CLH 60: ANNE STEWART (UNITED KINGDOM)


Going Global

It’s early 2010. For two years, now, I’ve been involved in a collaboration led by Prof Dr Lidia Vianu, between poetry p f – an online showcase of poets writing in English – and her MTTLC programme at the University of Bucharest. The project involves translation of poems by members of poetry p f into Romanian by students of the programme and publication in Romanian literary journals, in anthologies, and a series of broadcasts of their work by Dan Verona of the Romanian National Broadcasting Corporation.
This is an exciting time for the poets involved. For many of us, this programme has presented our first opportunity of having our work translated into another language and presented to a wider-ranging audience. Romania seems a far-away place, both geographically and culturally. It’s also an exciting project for me, running the UK side of it. We’ve celebrated the first full year of the project with a ‘Romanian UK Tour’ in 2009, bringing translators to the UK for a 3-week-plus tour of readings and workshops in England.
Then a new project arises. Will I agree to being on the board of a new independent literary journal, Orizont Literar Contemporan, edited and run by Daniel Dragomirescu? I’m not clear on what my duties will be but I look forward to becoming involved and my first support message is published in Nr. 3 / May-June 2010.
It soon becomes apparent that I have little to offer as a board member! But it marks the start of a long relationship with the journal and with Daniel Dragomirescu and staff atOrizont Literar Contemporan, which has been, and continues to be, a pleasant and rewarding one, leading also to publication in the tri-lingual Aula Magna series of collections.
Fast forward to July 2017 and I’m looking forward to Issue 59, due through the letterbox any day now. It seems strange to be contributing to, and subscribing to, a journal which publishes in several languages I have only encountered in smatterings – simple pleasantries and phrases arising from occasional contact with speakers of those languages – but it seems to me a little like driving in daytime with the car headlights on: it’s not about being able to see better, but about being able to be seen more clearly by other road users.
And what a lengthy and lofty line of road users, I and the other poets published in the journal, have found ourselves in convoy with…
I know how much work goes into producing a literary work in a single language – I’m responsible for the design and layout, and have co-edited several issues, of ARTEMIS Poetry, a journal of poetry, articles, reviews and artwork by women poets and artists, published by Second Light in the UK, and, through my poetry p f and Buff Press imprints, have published several pamphlets and full collections by poets writing in English – but I can barely imagine, from the one bilingual anthology I did publish under the poetry p f imprint, how extensively that work must expand when it involves translators and proof-reading for a publication in several languages. And I know, from correspondence with Daniel Dragomirescu, that tireless work in promoting and producing the journal is going on behind the scenes.
It was a real pleasure too, to meet editor Monica Manolachi when I finally managed a visit to Bucharest last year, not least because we had previously been in contact through the MTTLC programme.
I’m looking forward to settling down with the latest issue, reading what I can, enjoying the introduction to, and, in some cases, the re-appearance of, internationally-published poets, some of whom I would be unlikely to come across otherwise, and keeping a weather eye on the events and multicultural exchanges this important journal generates.
I can only thank and congratulate the CLH team for promoting poetry and poets in such an extensive international exchange, particularly the translators for taking on the challenges of translating what is often complex, both linguistically and conceptually, as, without them, these exchanges could not take place. I had the privilege of meeting and working with some of these translators during my visits to Bucharest this year and last, and I wish them every success in what is a difficult and immensely valuable occupation.
May the road be long, and the success of this project continue and grow.


Devenirea globală

Suntem la începutul lui 2010. De doi ani colaborez cu profesoara Lidia Vianu la un proiect între poetry p f – o vitrină cu autori care scriu în engleză – și programul masteral MTTLC de la Universitatea din București. Proiectul presupune traducerea unor poezii ale membrilor poetry p f în românește de către studenți ai programului și publicarea lor în jurnale literare românești, în antologii, precum și realizarea unor emisiuni radiofonice coordonate de Dan Verona la Radio România Cultural.
Poeții implicați au avut parte de o perioadă extraodrinară. Pentru mulți dintre noi, programul a însemnat prima ocazie de a ni se traduce opera într-o altă limbă și de a ajunge la o audiență mai largă. România pare un loc îndepărtat, atât geografic, cât și cultural. Este un proiect nemaipomenit pentru mine, pentru că mă ocup de relația cu partea britanică. Am sărbătorit împlinirea unui an de proiect cu un „Tur România Anglia“ în 2009, aducându-i pe traducători în Anglia timp de trei săptămâni, în care s-a citit și participat la ateliere.
Apoi a apărut încă un proiect. Aș fi de acord să fac parte din redacția unui jurnal literar independent, Orizont literar contemporan, redactat și condus de Daniel Dragomirescu? Nu mi-e clar ce sarcini voi avea, dar îmi doresc să mă implic, așa că primul meu mesaj de sprijinire apare în nr. 3 / mai-iunie 2010.
În curând îmi dau seama că mare lucru nu am de făcut în calitate de redactor! Dar acest fapt reprezintă totuși începutul unei relații cu revista, cu Daniel Dragomirescu și colaboratorii revistei, ceea ce a fost și continuă să fie un lucru plăcut și plin de satisfacții, care a condus la publicarea în seria de cărți trilingve Aula Magna.
Ne transpunem repede în iulie 2017 și aștept, iată, numărul 59, gata să intre în cutia poștală într-una din zilele următoare. Pare straniu să colaborez cu și să fiu abonată la o revistă care publică în câteva limbi despre care am noțiuni foarte vagi – politețuri și fraze auzite cu ocazia contactelor cu vorbitori ale acelor limbi – dar mi se pare comparabil cu condusul mașinii cu farurile aprinse pe timp de zi: nu este pentru că vrem să vedem mai bine, ci pentru a fi văzuți mai clar de către ceilalți participanți la trafic.
Și din ce șir lung și ales de participanți la trafic, eu și ceilalți poeți publicați în revistă, ne-am trezit că facem parte…
Știu de cât de multă muncă este nevoie ca să produci o creație literară într-o anumită limbă. Sunt responsabilă de design-ul și macheta unei reviste de poezie, articole, recenzii și creații artistice ale unor poete și artiste, ARTEMIS Poetry, publicată de Second Light în Anglia, iar prin poetry p f și Buff Press am publicat câteva broșuri și colecții de poezie ale unor poeți care scriu în engleză. Dar încerc să-mi imaginez, dat fiind că am publicat o antologie bilingvă alături de poetry p f, cât de mult trebuie să se extindă tot acest efort atunci când presupune traducători și corectori pentru publicarea în mai multe limbi. Și mai știu, din coresondența cu Daniel Dragomirescu, faptul că în spatele scenei există multă muncă și spirite neobosite în promovarea și realizarea revistei.
A fost o adevărată plăcere să mă întâlnesc cu redactoarea Monica Manolachi, când am fost anul trecut în București, având în vedere că programul masteral MTTLC ne pusese deja în legătură anterior.
Aștept cu nerăbdare să se definitiveze următorul număr, să citesc ce voi putea să citesc, să mă bucur de cunoașterea și, în unele cazuri, de recunoașterea unor poeți publicați la nivel internațional, pe care nu prea aș avea cum să-i întâlnesc altfel, și să fiu cu ochii pe evenimentele și schimburile multiculturale pe care le generează această revistă importantă.
Aș vrea să mulțumesc și să felicit echipa OLC pentru promovarea poeziei și a poeților în cadrul unui asemenea schimb internațional extins. Mă adresez mai ales traducătorilor care se ocupă de provocările complexe pe care le presupune traducerea, atât din punct de vedere lingvistic, cât și din punct de vedere conceptual, având în vedere că fără ajutorul lor aceste schimburi nici nu ar putea avea loc. Am avut șansa de a mă întâlni și de a lucra cu o parte dintre acești traducători în timpul vizitei mele în București din acest an și de anul trecut, și le doresc mult succes în tot ceea ce fac, luând în considerare faptul că este o ocupație dificilă, dar cu o valoare imensă.
Fie ca drumul să fie unul lung, iar succesul proiectului să continue și să sporească.

Traducere de Monica Manolachi